Sălbatic
Mă bucur de fugă, de ascundere, de frumusețea urâtului, de spațiu aspru, primitiv, cu apa netratata, din adânc de pământ. Recunosc atingerea sălbaticului, o atingerea rară, din ce in ce mai rară in lumea mea prea digitală, cu tușeuri plasticate. O poveste de iubire începe. Povestea pământului uscat, nins cu o sare, inmuiat de pașii mei, de pielea mea. Noaptea ii aud fiarele urlând și parca mă cheamă, mă cheama, nu știu exact unde... Stelele sunt altfel peste pământul asta, si țipa... toate întrebările existențiale; nu si răspunsurile, sau poate nu deslușesc eu... Poate de aceea ființe ca mine vorbesc in șoaptă, ca într-o stare de profundă ascultare, de închinare... Dar stau si stau in apa pământului asta, pana când pare să-mi intre printre măruntaie, si sa devin un element al ei. Apoi adorm, un somn lung, greu, căzut in străfundurile pământului, in caverne cu susur de apa caldă, încărcata chimic, cu mirosuri...
