Un pod
Locul asta chiar merita o scriere. As zice iconic când mă gândesc la anii copilăriei. Podul de fier peste râul ce strabate orașul. Zile obișnuite in care treceam cu mama, si plăcile metalice zdrancaneau sub pași grăbiți si umeziți de ploi. Parca predomină amintirile cu stări mai sumbre, ca mergeam cu ea la școală... ceva activități plictisitoare, poate chiar niște exercitii la matematica. Dar era si un punct luminos, ca eu de abia așteptam sa ajung la celălalt capăt al podului. Acolo stăteau niște tiganci cu semințe de dovleac in pungi de rafie, iar deasupra masei gălbui si mișcătoare zăream niște pătrățele colorate, ca femeile mai vindeau așa, mai pe furiș, si niște guma straina. Erau de mai multe feluri, si cu timpul invatasem eu ca cele cu hârtie mai lucioasa aveau si surprize. Doar după felul ăla mai uitam, ca vroiam sa adaug hârtiuțele haioase la nenumăratele mele colecții...Mama îmi lua tot timpul, 5 lei, 3 lei, sa fi fost...? Acum privesc retrospectiv la podul asta rece si ...