Things of Life

At one point, I've invited in black and yellow--    kind of the opposites of the spectrum.    Because life is made of them, nevertheless... 

  Mergeam într-o zi prin deșert-- O bucata fără fir de viața, o constelație de crăpături...  Gândurile se sparg, visele se rup.  Crăpăturile s-au reflectat in cerul meu.  Ceva nu se leagă, piese gata sa cada...  E doar o părere, îmi spun... deși... 

She's dying. Slowly, without the big fanfare. She, herself, told me a while ago, as a physician's observation, that when people are nearing death, they detach themselves from the world. Now, it's her turn; I can sense it. She does not react normally to casual mentions about the now, the world, even her own. She has lost curiosity even for things she used to have interest in. And the confusion... She is somewhere else, far... Then, she reverted to a form of childhood. She wants to play, in a silly way... Coming down to her is not easy, as if death is to me a stranger, and I am immortal...

In cea mai mare parte, viata mi se scurge intre 2 locuri: bucătăria si atelierul. Nu chiar compatibile, deși sunt culori in amândouă, si ambele au de-a face cu o foame. Bine ca nu sunt așa departe unul de celălalt, ca într-o zi mă plimb ca o minge de colo-colo. Si intre ele sunt totdeauna tăvițele cu săpun, puse cu intenție. Consum o cantitate considerabilă de săpun. Așa îmi dau seama ca timpul trece: s-a mai dus încă unul. Altul pe tăviță! Si in ultima vreme nu mai uit, in sfârșit, sa cumpar săpun...

Cateodata gasesti poezii in cele mai neasteptate locuri. O spălătorie auto. Treceam zilnic pe lângă ea, și-mi săreau in ochi florile cu petale volănate, crețe, si lavetele in culori atent alese (parca), la uscat in cârlige de rufe pe o sarma, ca desuurile pastelate dintr-o pictura de gen. Si niște copăcei manichiurati. As fi zis ca oamenii aia au făcut un colț cochet lângă unul de obicei murdar, ca să-și mai clătească ochii, si sufletul, poate... Si tot aranjamentul îmi aducea aminte de cișmelele din copilărie, de pe la diferite case, de peste garduri, unde oamenii își făceau treburile, si era un anumit puls acolo, o culoare... La cișmea, unde creșteau copiii, cu fiecare izmana ce devenea din ce in ce mai mica, mai ruptă, mai peticita, cu fiecare zgaiba spălată afara, vara... Tot ziceam sa mă opresc sa fac o poza, dar lavetele nu erau mereu acolo. Nu am putut sa mai aștept si pentru ele, ca se treceau florile. Am parcat strategic, cu riscul de a trezi priviri suspicioase. Țac, si plec....

When I was very young, I learned the skills of walking on eggshells. I got them from my mom, for sure, because she was a master of such craft. I practiced them for a while, and was quite good at. They required steady concentration that would drain me at times. Then, due to change of terrain, I ceased to exercise them.  So, once known by heart, they were almost forgotten... But I've grown lighter and lighter, so they are not needed anyway, nor missed...