Things of Life

"Above you the sky opens  And falls on me... There is peace anew..." " ... " "It is ok if you are silent... Just hearing your breath I know you listen..."

I did not choose them.  One day though, I found them by my side.  Sometimes I did not like them, and felt disconnection.  But in time I understood they were doing for me what they thought best.  And there was trembling in their being.  Parenting is not easy... Dealing with a new person's issues while having to take care of your own...                               * As summer wraps up her mantle, and fall gets in, I am drawn towards home, what it means.  I am close to my parents and feel connected.  Something from them created me and that's worth keeping. They've raised me, did their part, and I am here fully grown now. If there is something to be healed from the process, I've healed.  No remorse whatsoever.  Just barren truth...                               * They are very quiet now, but real....

"You cannot handle water very well, don't you...? You are so thirsty... yet... when water comes, you mess up and flood..." "I am afraid... Afraid of losing my own self... I am what I am..." "I understand... if you take too much water in,  you'll transform in a...forest... But take it easy... you have a long way to go... Just have some water vessels in place... You almost drowned me yesterday..." "I learned to live without them..." "Don't be so stingy... some water will come anyway... just have it in right places... Make a well...you'll still be desert... He said: "Give me to drink."  "I do have wells in some places..." "More, please, more... Look at this amber-colored glass... See, kind of your color... I like to drink water from it... Sip a little while fixating you... I feel how the water flows  Like an energy through a channel inside my body, It keeps me alive and well..."

     Se spune ca amintirile iti rămân în minte de pe la vreo 5 ani. Poate 4, n-o fi așa exact... Așa ca îmi amintesc acea dimineață când mă pregăteam sa plec la grădiniță cu o gentuță roșie. Dar nu mai știu de ce eram cumva cu fundu-n sus, sau ce corăbii mi se inecasera în ziua aceea; sau poate ca era simplul fapt ca nu aveam chef sa plec din zona mea de confort într-o gloata de copii ce în cea mai mare parte nu-mi erau aproape.       Și iar nu știu ce proiect avea bunicul prin curte cu un nene fotograf de am început sa plâng în hohote când m-a țintuit pe undeva în dreptul viei sa mă tragă în poza. Și așa a rămas o poza (pe vremea aceea nu ceva la ordinea zilei): eu plângând langa vie, în timp ce-mi strângeam la piept roșeața de geanta. Si momentul dus a fost...      De atunci parca am făcut un salt de 180 de grade: cu alte plânsete, râsete, căderi, urcări, extazuri, agonii, palme, mângâieri, nunti, înmormântări, nașteri...de toate... ...