Things of Life

Visam sa ma arunc în mare Si sa plutesc in valuri ca o meduza, Am făcut-o într-o doară Fara a sti sa-i stapanesc apele... Trezită din vâltoarea năprasnică, Am invatat zborul sprințar al peștilor Ca sa cunosc adâncurile  Si culmile-nsorite. Dar marea nu era a mea Si nici măcar de-ajuns, Căci chiotul păsărilor nevăzute Ma atragea in nori...

     Ce naiva sau prinsă cumva într-o forma de egocentrism...! Credeam ca nu o sa mă mișc de acolo, nici eu, nici cei ca mine. Ca era lumea aceea doar a noastră, înțeleasă doar de noi, pe care ne-o construiam cu avânt din coji de nuci si frunze de castan. Ca erau unii din trecut si alții din viitor, si că ei, natural, ar fi rămas mereu acolo ca niște stâlpi de reper, niște coloane spiralate prin care intram in templul nostru de vis...      Si noi ne legănam in mijlocul lumii ca un pendul jucăuș, mușcând din miezul ei suculent si cel mai dulce. Dar m-am mișcat de acolo, la fel ca si cei din hoarda mea. Si mă mir, mă mir teribil... Cum a fost posibil... că acolo, in leaganul meu, mă țineam cât se putea de bine...? E mirarea inefabilă in fata trecerii timpului, de parca trecerea lui e de-a dreptul nenaturala, straina, ireala, si eu nu mai sunt eu, deși sunt fără-ndoiala eu, așa cum timpul rămâne fara-ndoiala timp, si fără sa mai fie el, cel știut...  ...

Mi-ar placea sa prind toate păsările Si sa le pieptăn penele răsfirate-n evantai, In dinți de bronz pană cu pană sa iau... Dar atunci ele ar înceta sa mai fie Ființele zburătoare  Din dimineți amestecate cu întuneric...  Așa ca... m-am gândit-- Le las mai bine sa zboare,  Si sa le vad de departe Fara râvnirea de atingere... Căci ele trăiesc doar acolo, In ceata voluptoasa dintre lumi...

    Îmi amintesc de  povestea cu "muieti-s posmagii...?" ca una care care vine cu o culme a leneviei, cumva incredibilă si haioasa, incat omul care ridica asa întrebare pus fiind in fata unei posibile mâncări, e demn de moarte, fiind o adevarata plaga pentru societate...     Eu  acum, in era asta deșteaptă si pe o înălțime a progresului, mă confrunt tot mai mult cu scenariul asta când oamenii nu mai au timp sau nu vor să-și mestece atâta mâncarea, si atunci o pun in blender sa o mestece el in locul lor, si ei sa consume rapid si cu mare ușurință produsul cremos. Ce ne facem, ca potrivit cu tâlcul povestii, toți astia nu au șansă prea buna la viața...?      Dar eu sper ca in cazul unora sa fie doar o problema de dinți...

On my long walk, I sat on a rock-- There dwelled... My veins thrusted its veins Like a flower of the mountains That spred her roots  Through the cracks of granite, And bloomed in late spring... And the rock Got invaded  With my blood...

     După un timp, s-au reantalnit întâmplător prin lume, când se așteptau cel mai puțin. S-au bucurat de revedere, si chiar au vorbit de trecutul lor încurcat, o poveste de dragoste fragilă, dar având ceva din puritatea ființei ce începe să-și ia zborul, când totul e proaspăt. Au simțit nevoia sa arunce acolo, in vorbe, si niște explicații: ce a fost, si ce n-a fost, de ce... Cum fac oamenii maturi, trecuți prin viața, care vad lucrurile altfel decât adolescenții ce zboară in soare cu aripi de ceara.      Ea-- mi-a povestit-- nu s-a putut opri după aceasta reântalnire ca după o simplă întâmplare, sa o noteze într-un jurnal, si gata. Ea a trăit in modul cel mai intens si paradoxal. A luat totul de la capăt, toată povestea lor, si a retrait: cum s-au întâlnit, primele semne ca ceva se construia acolo, primul sărut, toate frecușurile, îmbrățișările ce au urmat, intensitatea, dezlănțuirea, căutările mâinilor si buzelor in întuneric, si apoi despartirea ca o că...