Memory Cord

    După un timp, s-au reantalnit întâmplător prin lume, când se așteptau cel mai puțin. S-au bucurat de revedere, si chiar au vorbit de trecutul lor încurcat, o poveste de dragoste fragilă, dar având ceva din puritatea ființei ce începe să-și ia zborul, când totul e proaspăt. Au simțit nevoia sa arunce acolo, in vorbe, si niște explicații: ce a fost, si ce n-a fost, de ce... Cum fac oamenii maturi, trecuți prin viața, care vad lucrurile altfel decât adolescenții ce zboară in soare cu aripi de ceara.

    Ea-- mi-a povestit-- nu s-a putut opri după aceasta reântalnire ca după o simplă întâmplare, sa o noteze într-un jurnal, si gata. Ea a trăit in modul cel mai intens si paradoxal. A luat totul de la capăt, toată povestea lor, si a retrait: cum s-au întâlnit, primele semne ca ceva se construia acolo, primul sărut, toate frecușurile, îmbrățișările ce au urmat, intensitatea, dezlănțuirea, căutările mâinilor si buzelor in întuneric, si apoi despartirea ca o cădere brusca dintr-un înalt... Pe măsură ce retrăia fiecare etapa sentimentele pentru el reveneau si creșteau pe măsură, ca si cum se afla cu adevărat in trecut si era doar el.

    Pe alocuri, era surprinsă să găsească detalii ce le uitase de-a dreptul: erau acolo, pitite in niște cotloane de memorie, si acum se mira de parca nu ar fi fost ale ei. Si era ciudat sa retrăiască toată povestea asta din trecut ca si cum l-ar mai fi iubit, mai ales ca era in cea mai solida relație de iubire cu altcineva. Simtea artificialul si bizarul situației, dar totuși nu putea sa iasă din ea. La finalul acestei incursiuni, aproape la fel de lungă ca relația in sine, a căzut epuizată ca o pasare frânta, încât chiar au apărut si răni fizice. Când a retrăit momentul final si crunt al despărțirii, acel apogeu de durere, a leșinat efectiv, căci corpul ei răspunsese psihosomatic la tot ceea ce se intampla in interior.  

    "Ei... atât de mult, atât de intens...?", parca nici nu o credeam...

    Dar ea mi-a explicat ca odată cu acea reântalnire a zărit un fir sclipitor si nu a putut sa nu-l urmeze. Credea ca era ceva cât se putea de firesc si natural sa o facă, si era si curioasă, așa ca a mers după firul acela ce devenise un cordon serios ce o trăgea tot mai departe si pana sa se dezmeticeasca s-a trezit in călătoria asta in timp, intr-o lume ce-i era pe cât de familiară, pe atât de stranie. Si apoi s-a deschis un fel de cutie a Pandorei, ca a luat-o pe toate cărările desprinse din cordon ca niște ațe deșirate, de a ajuns și-n copilărie, la rădăcini unde nu se mai gândea sa scormonească...

    Fusese stoarsa de seva vieții ca la un moment dat nici nu-și mai dorea sa traiasca. Se mira si ea prin ce trecuse. Dar odată ce a ajuns la capătul cordonului si călătoria se sfârșise, s-a ridicat din balta aia unde a fost stoarsa, la fel de natural cum începuse, si s-a simțit mai puternică ca oricând, parca ușurată de poveri ce le purtase fără sa știe, golită de ceva toxic, parca deschisese o ușa si intrase într-o alta viața îmbogățită de noi înțelesuri si arome. 

    M-am mirat de povestea ei si mă gândeam ce să-i spun, ca mă tot întreba de ce a trebuit sa treacă prin așa ceva. I-am spus la urma ca a trebuit sa treacă prin asta ca să-și lămurească totul despre trecut, ca întrebările fără răspuns căzuseră ca frunzele pe pământ si supurau latent. Dar răspunsurile tot trebuiau sa iasă la suprafață cumva, ca o infecție zbătând spre vindecare... De aceea a trebuit sa urmeze acel fir al memoriei...