Despre "tinerete fara batranete" si "viata fara de moarte"

    Copil fiind, am tot auzit basmul asta: Tinerete fara Batranete si Viata fara de Moarte. Din cate imi amintesc acum, fara nicio improspatare, era cam asa: dupa niste cautari cu peripetii un tanar a gasit in sfarsit taramul tineretii fara batranete si al vietii fara de moarte. Acolo viata era o desfatare, cu femei frumoase, lapte si miere…Totusi, in mijlocul acestei fericiri, a simtit un dor nespus de locul de unde venise. Si a plecat, chiar daca cei din tara tineretii ii spusesera sa nu o faca pentru ca nu va mai gasi la fel lumea de unde venise, si nici nu se va mai putea reintoarce. Intr-adevar, toti cei pe care ii stia in tara lui nu mai erau demult, locul era vechi si parasit, si moartea chiar il astepta si pe el, pentru ca traind o vreme in tara tineretii, pierduse notiunea de timp.

    M-am gandit la povestea asta in timp ce locuiam intr-un loc cu multe flori, si soare—Florida. Aici auzisem de acest mit al “fantanii tineretii”— un loc cautat frenetic de primii exploratori europeni la auzul unor povesti ale bastinasilor. Se pare ca aceasta “fantana” se refera la galdauri de un albastru turcoaz si foarte reci ascunse in junglele semi-tropicale. Izvoare adanci hranesc aceste galdauri, si apa neobisnuit de transparenta te imbie sa descoperi lumea misterioasa a subacvaticului, cu stanci, alge, si crengi ce capata prin frematarile apei forme bizare. Sunt mai putin cunoscute turistilor, mai mult localilor, dar daca le gasesti intr-o zi in care caldura tropicala devine prea apasatoare poti sa sari si sa te racoresti. Te simti cu adevarat intinerit dupa un astfel de scaldat!

    Fiindca a fost sa fie, si eu am plecat in tinerete din locurile natale, Romania, intr-o tara ce pare la prima vedere a laptelui si mierii, or “tara tuturor oportunitatilor,” cum se mai spune despre America. Aici observasem spiritul festiv: de la oamenii care zambeau mai mult, pana la mesele intinse cu de toate, decoratiile, si multitudinea de cadouri, pentru ocazii mici sau mai mari. Moartea parea sa nu existe; cel mai aproape de moarte era atunci cand aflam ca cineva se stinsese, si pe undeva erau scrise niste versuri frumoase, erau flori, si poze vesele din viata persoanei respective apareau si ele intr-un loc, la un eveniment de comemorare; desi auzeam de moarte, ea era cumva ascunsa.

    In Romania reveneam des in vizita, si cu fiecare ocazie auzeam si aici ca cineva cunoscut plecase dintre cei vii. Cateodata chiar dadeam nas in nas cu familiarele procesiuni de inmormantare, fata in fata cu moartea. De mic copil am fost expusa mortii. Cateva ore pe zi eram in grija unor vecine care ma luau cu ele la inmormantari si toate pomenile din sat. Trebuia neaparat sa vad si eu mortul, si sa-mi iau la revedere, si chiar sa-l pup. Apoi puteam sa-mi primesc blidul cu varza sau sarmale de la tuci, si coliva. Cred ca de atunci mi se trage adorarea pentru varza calita; dupa un anumit miros de fum si gatit la tuci pot sa dibuiesc si acum ca o pomana este pe aproape, prin sat…

    Cand veneam in vizita in Romania mi se parea ca gasesc casa unde crescusem mai veche si mai stramta; aveam in cap spatiile largi, cu suprafete lucitoare din tara laptelui si a mierii. Odata, revenind, am gasit casa goala. Parintii mei se dusesera si ei. Ma uitam la usile vechi ale casei si ma asteptam sa-i vad din clipa in clipa intrand pe ele; sau sa-l aud pe bunicul meu bodoganind pe undeva prin beci, sau pe mama prin bucataria de la demisol. Era liniste, ma auzeam doar pe mine de fapt…

    Sunt inca fixata pe usile acestea—cum sa fac sa le pastrez, asa cu clante vechi ce iti jeneaza putin mana la apucare, intr-o casa la care lucrez sa o aduc putin la un nivel de confort mai modern? Cum sa imbin vechiul cu noul, si sa le ajut sa aibe o convietuire fericita, totusi? Imi fac de lucru…ca sa ma simt mai tanar, sa zic…si poate chiar sa cred ca moartea nu-i aproape…