Patul

        

        Mie imi place patul. E o platforma moale pe care o inconjor de cateva ori pe zi, probabil, dar cand lumina de afara se duce si vine noaptea cu misterul ei, ma apropii de ea si ma bucur sa ma cufund acolo pentru cateva ore bune. Si nu in primul rand pentru ca as trai bucuria aceea primara a odihnei, cand trupul obosit cade—asta e fara doar si poate—ci pentru ca vad patul ca un spatiu intre pamant si cer.

La un moment dat mi-am dat seama ca nu imi plac paturile la perete. Am crescut in ele si cand ma retrageam la perete imi infundam nasul in niste panouri tapitate. Intr-un loc aveam o biblioteca deasupra sub care patul intra partial. Ce claustrofobic mi se pare acum asa ceva! Am realizat ca imi plac paturile cat mai catre mijlocul camerei, doar o saltea mare potrivit de elevata. Ca o perna mare inconjurata de spatiu liber. Fara stalpi, grilaje, lemnarii, or perdele  in jur care mi-ar ingreuna o posibila plimbare nocturna dupa o trezire neasteptata, sau atingerea cu figurile din vise, sau cu ingerii.

Dar perna asta mare vreau sa o imbrac frumos. Copil fiind era o adevarata celebrare cand mama schimba patul. Avea niste cearsafuri de la zestrea ei cu broderii de mana si coltari crosetati, si prima noapte sau doua in ele, proaspat schimbate, adormeam in fasaitul usor al materialului putin apretat. Cred ca am ajuns pe la vreo 20 de ani cand aceste seturi de lenjerii au disparut rand pe rand. Asa ca apreciez o lenjerie buna cu care sa imbrac patul. Hainele de pat sunt ca si hainele mele. In noptile de vara chiar nu mai am nevoie de pijamale. E libertatea aceea a verii, si el ma gaseste asa infasurata, iar din aproape adormire ma trezesc facand dragoste.

In patul acesta nu mai sunt conventiile pe care le adopt vrand-nevrand afara, in lumea cotidiana. In pat sunt asa cum sunt, fara ascunzisuri si masti. E un loc al libertatii. E un loc de unde pot sa-mi iau zborul spre multe lumi. Lumi pe care nu chiar le vad, dar pe care patul le face posibile printr-un somn bun in el, si ulterior printr-o calatorie neanteleasa numita vis. Si apoi patul este acel loc plasat intre realitatea imediata si cea nevazuta inca, dar cumva posibila. Poate ca de aceea, omul când simte ca e timpul sa plece din lumea asta, vrea sa o facă din patul lui.

Vorba asta “cum iti asterni asa dormi” am luat-o tot timpul de buna. Pentru ca am cautat sa vin in pat cu o anumita ordine interioara, ca sa ma pot bucura de acest loc. Caci patul in sine nu-mi poate oferi atat, daca eu singura nu fac o anume pregatire. Si chiar si pentru un simplu somn, trebuie sa fac o pregatire. Sotul a crezut ca sunt putin cam asa carandu-ma peste ocean cu o saltea de burete natural, burdusita ca vai de ea intr-o valiza. Dar stiam ca am acolo, in casa veche in care am crescut o dormeza pe care vroiam sa o pastrez— avea nevoie doar de putin confort deasupra, peste arcurile ce dadeau sa iasa prin material. Si a fost bine asa, am stiut. In camera aceea mica, cu podea de scanduri si ferestre mici cu zabrele pe care le las deschise vara, sa aud greierii, racaneii, gradina, paraul, campurile si codrii—stiute de o viata— timpul dispare. In patul acela nu mai exista timpul— sunt eu, cea care am fost si sunt, intre pamant si cer.

Dar nu departe de patul acela din casa veche este un alt pat, intr-un loc cu iarba si flori, un loc in capul unor scari, inconjurat de un gardut de fier forjat. Acolo dorm parintii si bunicii mei, si poate intr-o zi ma voi duce sa ma asez si eu acolo, langa ei. Intr-o vara am mers si am ingenunchiat acolo, ca sa smulg toate buruienile ce napadisera suprafata aceea ce o vroiam curata. Ma luptam cu niste radacini incapatanate si am tremurat cand am dat de ceva tare, ce a sunat sinistru: nu, nu era os, doar un lemn, cine stie… Am pus niste folii de plastic peste pamantul curatat de balarii si am turnat deasupra pietris deschis la culoare, de marmura zdrobita, ca un cearsaf alb…