Naluca

        Cateodata parca aseaza cineva poveștile în viață noastră pentru un scop anume. M-am învățat sa ascult susurul întâmplărilor vietii ca atunci când m-aș întinde langa un râu, cu capul în iarba, si aș auzi pentru un timp doar mișcarea necontenita a apei. Mă uit mereu la dansul acesta dintre poveste și realitate, când visul unei povesti, tras de realitate, iese din matca, si devine una cu ea...

                                                                        *  *  *

        Erau serile de iarna, lungi și monotone. Totusi, când mă gândesc acum la copilarie, nu erau intotdeauna așa. Mama încerca sa spargă acea monotonie și ne punea diafilme, mie și altor copii din vecini. Stăteam cu toții cuminti în timp ce filmulețul era proiectat pe usa de lemn ce dădea spre camera bunicului. Erau povesti cu vulpi, iepuri, si mai știu eu ce... Dar una mi-o amintesc: era despre un pui de căprioară găsit din întâmplare de niște oameni și adus în gaspodaria lor. Căprioara a crescut cu animalele domestice și au numit-o Naluca. Era bucuria tuturor. Dar intr-o noapte cu luna, Năluca a zărit padurile din departare, și a ales sa plece către ele. La urma urmei era un animal salbatic, și chiar dacă se împrietenise cu toți cei din curte, trebuia să-și asculte chemarea...

        Intr-o zi, pe strada copilăriei mele a fost un eveniment. Vecinul de peste strada  găsise un pui de căprioară mic, inca patat, și l-a adus acasa, sa creasca acolo în curte. Poate de la petele de pe spinare, sau de la o pata albă de pe frunte, au numit-o Steluța. Femeii casei ii spuneam Moșica-- ea îngrijindu-se de mine încă din pruncie, cu o baie la nou nascutã, o hăinuță, sau o prăjiturã buna. Căci se spune ca e nevoie de un sat sa se crească un copil. Acum mă duceam la Moșica sa mă pieptene și să-mi împletească cozile. Îmi mai și dădea și cu gaz pe par ca să-mi descurce pletele lungi, și pentru sănătatea podoabei capilare, se spunea. Ne așezam pe o băncuță în grădina, și în timp ce ea se lupta cu parul meu,  eu dădeam roatã cu ochii, cautând-o pe Steluța. "Unde e Steluța?"  "A, poate se ascunde în tufa de zmeura," îmi spunea Moșica.

        Dupa ce cozile erau gata împletite nu plecam imediat. De abia așteptam sa mă joc cu nepotul femeii, un băiat mai măricel decât mine, care mă tot tenta cu tot felul de idei traznite: sa mergem printr-o magazie, sau pe un acoperis, sau în fanar, sau pe câmp la vaca Moșicai, sa sărim cumva anume la o bara, sau sa facem cine mai știe ce prin curte. N-aș fi pierdut nimic din jocurile acelea, căci mi se păreau mie ca o esența a copilariei,  sau poate a unui spirit descătușat al aventurii de care ea era așa plina. Steluța se cam ascundea, dar la un moment dat sesizam noi o agitație într-un tufis anume, și zăream o blăniță maronie. 

        După un timp, toți ne-am dat seama ca Steluța crescuse. Petele de pe spate ii dispăruseră și blana-i părea colorata altfel. Poate ca acea curte, chiar și cu bogatia de flori pentru care grădina Moșicai era bine cunoscuta în colțul acela, devenise prea strâmtă și neadecvată pentru ea. Femeia a trebuit sa plece pentru o vreme, si bărbatul casei a prins momentul sa facă ceva cu privire la Steluța. Și a dus-o în pădure. Pe cât de neașteptat apăruse, pe atât de neașteptat a plecat. Și am fost tristi. Dar am înțeles ca așa este viața...și ca unele povesti tin doar o vreme...

                                                                         *  *  *

     Intr-o alta zi, una obisnuita, neluata în seama, copilaria a plecat pe poarta ca o naluca. Încă o mai caut prin padurile vieții și mi se pare ca o zăresc fugind printre copacii cu gheare, și parca, în fuga ei și a mea, ne mai atingem...