Pãdurea si eu


        Am făcut odată ceva ce acum n-aș mai face. Am plecat singura sa traversez pădurea langa care am crescut. Eu și un bãt. Poate ca văzusem un film ce mă împingea sa trăiesc o aventura extraordinara; poate ca atunci, la varsta aceea a căutărilor adolescentine, frica se făcea mică mică în fata pasiunii de a trai. Ea, frica, era alungata de fâlfâitul aripilor mele ce vroiau sa pornească și sa pornească, iar un calcul al diferitelor posibilități de zbor părea absurd. Trebuia sa fac saltul și atât, credeam atunci...

        După revoluție se auzeau tot felul de povesti despre fete violate în locuri retrase de țară; cã dacă o fata umbla așa singura prin locuri din astea le cauta cu lumânarea și de fapt vroia. Si mi se întâmpla ca atunci când hoinaream de-a lungul râului de langa pădure, de obicei sa fac peisaje plein air, niște rătăciți răsăreau ca din pământ sa vadă ce-o fi cu mine. Si mai erau povesti și despre mistreții din pădure care se înmulțiseră și deveneau agresivi. Stiam de pericolele astea la care aș fi putut fi expusă, și totusi aripile îmi palpitau și-si doreau zborul. De data asta, după ce am traversat râul și am pornit către pădure, nu era nici țipenie de om; doar niste sunete îndepărtate, semn ca viața totuși exista.

        Am pornit prin pădure dintr-un loc cu intenția de a ieși în altul. M-am oprit  întâi la un copac al cărui trunchi avea o porțiune descojita, și stratul alb și neted ce se lasa vizibil m-a îndemnat sa scriu  acolo un mesaj al inimii, cu o carioca verde ce o aveam cu mine. Apoi am mai mers și îmi venea sa sar pe crengile copacilor ca o veverita, și aș fi vrut sa știu sa fac mai multa acrobatica, dar a trebuit sa mă rezum la un mers mai vânjos și la putina mimare de scrima cu bãtul meu. Cred ca îmi imaginam ca aș fi fost cine știe ce erou...Am ajuns pe o culme și am dat de doi copaci crescuți împreună, și între trunchiurile lor unite la baza parca s-a format ceva în forma unui leagăn; doar ca nu se balansa. M-am așezat acolo și am rămas un timp, vrând sa mă umplu de momentul acela, să-l fac etern...

       Apoi pădurea a devenit mai deasa și mai întunecată, și inima începuse sa mi se strânga. Nu mai mergeam asa sprintar si ciuleam urechile la fiecare soapta a ei. Am auzit deodata un zgomot mai puternic, ca o rostogolire peste crengi, și începusem să-mi doresc sa găsesc mai repede luminisul. A urmat alergătura unei caprioare și am tresarit de nu se poate. Mersesem o buna bucata și mă gândeam ca e timpul sa ies la punctul unde îmi propusesem. Când am recunoscut luminișul inima mi-a venit la loc și am pornit pe deal  în jos către casa. Poate ca în drumul asta al meu prin pădure, bataia aripilor mele se impletise cu bataia aripilor unor îngeri.

       Crescusem cu Eminescu și padurile lui, și poate ca un timp chiar am crezut ca el a scris Revedere pentru mine. Sau poate credeam ca o pădure de argint mă chema și pe mine sa îmi spună ceva ce nu știam, și ceva care ar fi putut să-mi deschidă o cale la care aspiram cumva, în adâncul sufletului... 

        Padurea mea de glorii eterne...



Comments

  1. AnonymousNovember 16, 2021 at 8:38 AM

    Nu întâmplator numele tãu e legat de codru. D.M.

    ReplyDelete
  2. DreamsKeeperNovember 16, 2021 at 11:56 AM

    Frumos ! am recitit de 3 ori postarea.

    ReplyDelete
    Replies
    1. cara forestieriNovember 16, 2021 at 1:15 PM

      Multumesc! Ma bucur ca gasesti sensuri. Nu stiu ce ne-am face daca nu am mai evada din cand in cand, prin alte lumi...pãduri, amintiri...

      Delete

Post a Comment

Popular posts from this blog

Neclintire

     Sunt zile și zile. Manunchiuri de zile. Zile când vreau sa mă tot duc pe drumuri, mări, neștiute, nesfarsite, si zile când vreau sa stau, sa patrulez pe aceeași poteca de mii de ori, sa mă umplu de un spațiu care să-mi devină din ce in ce mai familiar, din ce in ce mai acasă. Un nomad si un sedentar.        Dar acum vreau sa stau. Zile in șir. Sa stau aici, sa fac pași mici doar, nepresati de orele plecărilor, sa ating aceeași materie in fiecare zi. Sa mă desfăt in rutina. Sa descopăr si sa sug energia care e într-un singur loc. Pana la fund. Si locul acesta sa se îmbibe cu energia mea ca un burete din care începe sa curgă. Sa mă împrietenesc chiar si cu ceea ce-mi e ostil: caldura amiezii, țepii cactușilor, scorpionii, aerul prea uscat, toate musculițele care au apărut dintr-o data la caldarusa unde adun resturile de mâncare...      Nu ma mai chemati pe nu stiu unde...
Read more

Freedom

     I did not know that Carl Jung said about life that begins at 40. Good to know because I was tempted to believe that it was more of a personal experience. When I entered my 40s, I felt something remarkable about this age, something that signaled newness. A more open stage, where things that had been in a sort of haze, became clear. Clarity brought immense freedom like I did not experience before. Freedom from anything that would keep me stuck in an idea that was not totally internalized, understood, or honestly dealt with. Freedom is an outset.      Why people talk about getting old at 40? It is a new life that begins here, maybe a new form of childhood. When you are rediscovering everything without the typical child-like clumsiness, hesitation, or ambiguity. It is a stage where known feelings are elevated through a form of consciousness that gives a sense of freedom. It feels like a new self, and yet the same soul; rejuvenating like a new set of clothe...
Read more

Dark and Light

     Who would have thought...? In a day when nothing seemed out of the ordinary... To slip through a hole like Alice in Wonderland... But for me it was no Wonderland, but a dark world where people suffer, cannot do normal activities, they are in pain and cry for help, where disease and death are looming. I mean... I vicariously knew how hard it was for sick people to deal with life, but I got more than ever to feel it myself, to have it... to know it first hand...      A simple accident while showering, overzealously polishing my heel. A sharp pain on the side, then loss of ability to move. Excruciating pain, and crawling like a creature of the earth. A few hours like that, then hardly moving. A muscle strain. Rest, ice, oils helped. Better everyday, then coming back home through the same hole... Running like a deer again.      Happy as if life it's not simply granted, but it's a miracle...
Read more