Amintire din copilărie--povestea fluturelui

    Ce-mi mai placeau serile de vara! Atunci când canicula amiezii trecea, și către seara oamenii incepeau sa mișune prin curți, sa vadă ce se mai întâmplă cu florile și cu fructele din pomi. Așa și noi, copiii, ne găseam noi ce sa facem în curți, pe la unul sau altul... 

    Sa fi fost eu prin clasa a doua, a treia...Aveam doua prietene la mine în curte și le-am văzut la un moment dat ca încep sa caute prin iarba și rondurile de sub un păr, sa se tot uite la niște pere căzute, în speranța ca doar-doar or găsi unele bune. Eu, cea brava și generoasa, știind ca le aveam ceva-ceva cu cățăratul prin copaci, am zis-- "stai mai, uite ce pere frumoase sunt în pom,"--și  mi-am pus în minte sa ajung la una din crengile încărcate ce deodată mă ademeneau, căci nu era niciun adult pe acasă sa ne dea vreo mana de ajutor. Erau pere de toamna, dar unora le plăceau și așa mai tari. 

    Langa păr era o banca de lemn pe care bunicul o prinsese de trunchiul pomului cu o mică plăcută ce venea orizontal și le unea. Plăcuța era fixată cu niște cuie, dar toata lucratura era mai șleampata având în vedere mica improvizație. Și ce-am făcut...? M-am urcat pe banca, apoi am pus piciorul pe plăcută cu ochii deja la pere, și m-am întins. Le-am și atins, dar în toată încercarea asta, plăcuța a cedat și am căzut. Un fel de semi-cazatura, ca m-am oprit pe la jumate, rămânând agatata de trunchiul parului.

    Aș fi zis ca nu mă durea nimic, dar m-am uitat cumva și părea ca rămăsesem prinsă de copac în cuiele folosite la plăcută. Imi intraseră în partea de sus a piciorului, pe interior, chiar foarte aproape de zona intimă. Fetele au încercat ele sa mă dea jos din pom, dar era totuși peste puterile lor. Parca o gheara mă tinea prinsă de copac, în timp ce sângele începuse sa șiroiasca. Și nu era nimic între piele și suprafața zgrunțuroasă a trunchiului, ca eram imbracata sumar, ca de vara, poate sa fi fost chiar pantalonii scurți roz cu buline albastre pe care ii tot purtam pe-atunci. Panica și instinctul supraviețuirii s-au instalat, și uitând de timiditate și frica de ridicol, am început sa strig cât mă tinea gura: "Ajutor, salvați-ma!" Cred ca văzusem eu ceva filme sau auzisem niscaiva povesti cu "ajutor, salvați-ma."Venise timpul sa pun în practica replicile învățate. 

    Pe drum trecea o tânără din vecini, și auzindu-ma a intrat repede în curte și m-a scos din încleștarea  cuielor din par. M-a luat în brațe și m-a dus doua case la deal, la o femeie ruda cu noi. Femeia m-a pus rapid în cada, căci sângele curgea puhoi pe picior în jos. După ce m-a spălat putin, s-a văzut ca aveam în pulpa o rana ca o gaura, lata de vreo două-trei degete, căci apăsarea din copac lărgise binișor împunsătura cuielor. Bunicul a apărut și el val-vârtej, ca se dusese vorba în sat de accidentul meu. Reacția lui a fost să-și scoată cureaua de la pantaloni sa să-mi dea vreo doua pentru așa isprava, dar femeia, pe buna dreptate, l-a oprit. Trebuia sa mă duca mai degrabă la un doctor. Așa ca am ajuns la dispensarul de langa gara, și asistenta de garda mi-a pus niște copci, o procedura chiar dureroasa. Dar femeia a fost indemanatica și cel putin nu a durat prea mult. Când m-a văzut în sfârșit acasă in pat, bunicul, mai calmat și grijuliu, mi-a adus niște salam prăjit și pâine.

    Și așa a fost o vara în care mă uitam cu jind la copiii care se duceau sa înoate la rău, sau la bunicul care se ducea la bazinele cu apa sarata. Eram așa ca și cățelușul șchiop. Către sfârșitul verii mi-au scos și copcile și s-au dus și ultimele cojițe, și eram gata de scoala. A rămas așa o cicatrice în forma unui fluture pe care o am și acum. Povestea a rămas una de pomina, și pe măsură ce mai creșteam, bunicul isi mai amintea de ea și făcea glume deocheate cu privire la patania mea.

    Fluturele îmi amintește de fragilitatea vieții. Și pentru mine este semnul propriei supraviețuriri, ca viața și feminitatea mi-au fost lăsate intacte. Un semn acolo, cu mine,  al vieții și regenerării,  al unui nou început...