Despre război

    Cândva, în copilărie, pe masa de langa patul bunicului era o carte pe care el o citea. Poate cu coperti negre cu gri, și textul nu mă interesa. Dar pe undeva pe la mijlocul cărții era un set de foi lucioase cu poze alb-negru, la care mă uitam cu anume curiozitate și stupoare. Unele îmi păreau bizare: corpuri umane goale, unele peste altele intr-o grămadă. Și i-am cerut bunicului lămuriri. Vorbea calm și detașat ca și cum nu ar fi înțeles grozăvia. Și cred ca mi-a zis așa... ca unii, nemții, n-ar fi placut pe alții, evrei, și-i omorau. Dar atunci mi-a rămas ca o poveste neânteleasa; afara mă astepatau copiii la joaca, și asta era realitatea mea. Acele trupuri...ceva fantastic...departe de lumea mea. Eu nu știam războiul.

    Mai târziu, prin scoli, trebuia să-mi iau și niște cursuri de istorie. Erau destule opțiuni...și cursuri întregi doar cu primul razboi mondial, sau al doilea. Doamne ferește! Nu era sa le aleg pe alea. Nu voiam să-mi tulbur viața mea linistita cu o stiinta despre evenimente crunte petrecute nu departe de prezentul meu, câteva decenii acolo. Nu, eu m-am dus la Grecia antica, că-mi plăcea sa mă văd pe insulele acelea cu stânci albe, culegând masline și turnand uleiul în amfore cu eroi pictati, și uitându-ma mereu la marea aceea albastra. Chiar și razboaiele lor...cu perși  și alți invecinati, mi se păreau idilice. Erau departe, departe de mine, și deveneau ceva pitoresc și de basm aproape...

    Așa ca eu tot nu știu ce e războiul. Cum sa știu, eu care nu dorm bine dacă nu am lenjerii pe pat, și perna mea? Cum ar fi sa fug în noapte și sa dorm într-un beci de frica bombelor? Sau sa mă despart brusc de cei ce-mi sunt aproape pentru ca o situație ar cere-o? Sau sa văd în fața mea moarte violenta? Sau sa produc moarte pentru ca așa mă învață războiul? Nu, nu știu...