Basme

    In oras mă avea in grija bunica. Nu erau copii prin preajma, dar întâlneam alte ființe care sa mă încânte. Câteodată ascultam cu un anumit interes la prietenele bunicii, niste bătrânele vivace pline de tot felul de povesti, si mancaruri bune in craticioare si castroane. Tot timpul treceam strada la d-na Georgescu, si de cum intram in casa ma lovea un mirors inchis; camera ei era cam îmbâcsita și întunecată, dar intreaga atmosfera făcea ca rafturile cu cărți  din colțul dormitorului sa aibe o aura de mister. Erau cărți vechi, cu un miros aparte, și femeia îmi spunea sa iau. Citeam basme. Mai tot timpul despre calatorii epice ale unor flacai care porneau intr-o cautare-- fie de locuri îndepărtate și ascunse, de lucruri cu puteri nemaiauzite, sau o fata frumoasa. In final era vorba de o gasire. O cautare si o gasire...

    Vara, bunica mă ducea la o prietena de-a ei, pe niște dealuri cu multa vegetație, departe de oras. Luam un autobuz și apoi mergeam pe jos un timp. Și rar mai vedeam o mașină; doar livezi, câte un om la munca, și animale prin câteva curți sau pe coline. Stăteam de obicei câteva zile, și chiar dacă nu era niciun copil cu care sa mă joc nici pe acolo, nu mă plictiseam. La familia unde stăteam era un caine, Rex, cu blana galbioara, și măricel. Îmi plăcea ca Rex era foarte prietenos și mă urma oriunde. Parca cineva ii spusese lui ca trebuia sa aibe grija de o zgâtie de fata, cam neastâmpărată, e adevărat...

    În satul acela casele păreau izolate, fiind înconjurate de multe livezi, fânețe, și crânguri pe alocuri. Și o luam așa de langa casa și plecam din livada în livada. Prunii mergeau bine și mă mai și infruptam din mers. Credeam ca o sa hoinaresc putin, doar cât tinea o livada, dar apoi mi se înfățișa în fata alta priveliște și un alt loc și mai captivant, de ziceam..."hai sa mai merg..." Zgomotele văilor-- de frunze,  de aripi, de crengi--le ascultam mergând. Rex mergea pe langa mine, și chiar dacă dispărea pentru un timp, reapărea voios dintr-un tufis, ca și cum ceva găsise.

    Livezile erau câteodată despartite de niște garduri rudimentare, și cele câteva uluci așezate intr-o anumite ordine tradau faptul ca niște oameni isi mai făcuseră de lucru pe acolo. Si într-adevăr se intampla sa mai trec pe langa un om sau doi lucrând, cu o coasa sau la un cules de prune mai varatice care începuseră deja să-și împrăștie mirosul de copt. Și murmurul vocilor lor se contopea cu cel al naturii. Dar nu păreau sa mă vadă, sau sa se sinchisească în vreun fel. Poate ca printr-o vraja a locului devenisem invizibila, sau poate ca nu le sarea în ochi ca ceva ieșit din comun  că o fetiță de vreo 10 ani colinda  dumbravile cu un caine. Și  în fiecare zi îmi alegeam o alta direcție de mers de la casa unde stateam.

    Cu toate ca Rex mă urma fidel, îmi plăcea să-l mai iau și într-un lanț care era prin curte. Era un lanț de fier  cu o curea care se înfășura cu usurinta în jurul gâtului lui, și destul de lung, încât câinele avea și ceva libertate. Aveam o  anumită satisfacție sa port după mine câinele în lanțul acela, ca-mi plăcea controlul conferit, sa zic. Odată m-a prins o ploaie teribila când treceam printr-un lan de porumb. A tunat așa tare și aș fi zis atât de aproape, ca bubuitura parca mi-a dat un brânci, încât am căzut în fund acolo, printre porumbi. Iar fulgerul dinainte parca îmi atinsese genunchii... Atunci nu mă gândeam eu la fizica, tunete, electricitate și  metale-- strângeam lanțul ala cu și mai multa putere de parca m-ar fi protejat cumva. Rex cred ca a mârâit, exprimându-si și el neplăcerea creată de așa vreme. Șocul a fost puternic și am tras un țipat, dar din fericire nu eram departe de casa și am fugit repede la adăpost. 

    De obicei dispăream câteva ore bune, dar bunica nu era îngrijorată, și parca o găseam în același loc în care o lăsasem, într-un moment tihnit alături de femeia gazda. Când mă vedea se uita la mine cu o privire calma, deloc surprinsă, ca și cum nici eu nu mă desprinsesem vreo clipa din locul unde era ea: "Ai venit...?" Parca aș fi vrut sa fie și ea putin mai alertata..."unde e fata...?"...ca asta mi-ar fi dat mie certitudinea ca aș fi făcut ceva de-a dreptul extraordinar.

    Seara mâncam afara, la o masa sub un copac, și serveam ceea ce era la țară: oua-ochi, pui fript cu mujdei, mamaliga, roșii, ceapa... Ce se găsea prin curte și grădina venea pe masa, ca magazin nu era pe-aproape. Rex aștepta cuminte și prindea tot ce-i aruncam din zbor. De abia așteptam sa termin piciorul acela de pui, ca să-i arunc oasele.

    Dormeam intr-o camera cu o ferestruică mică și patul era chiar langa geam. Un divan destul de înalt ca ajungea la nivelul ferestrei încât cu capul pe perna mă uitam pe geam și distingeam stele, și luna...Și cred ca adormeam repede, cu toate ca aș fi vrut sa mai stau un timp așa, sa gust mai mult momentul și să-l îngheț intr-o capsula a minții, ca sa nu curgă în neant.

    Către sfârșitul unei vizite, femeia casei, care era croitoreasa, mi-a făcut o rochița dintr-o stamba înflorată, mai creata, și cu mâneci scurte, bufante. Era buna pentru zburdat vara. Am purtat-o mult. La plecare, Rex ne conducea pe mine și bunica pana la autobuz. Desi nu conștientizam ca găsisem ceva anume în acele locuri, mă simteam plina.

    Nu știu când am pășit pe un anume prag și am ieșit din basmul acelei vârste și vremi; am intrat intr-o alta lume în care basmul se estompase, apoi în alta, și alta, încât treptat s-a pierdut. Cert este ca lumea în care sunt acum este prea grabita și se teme mai tot timpul ca ceva se întâmplă. Câteodată pe buna dreptate se întâmplă, și nu se termina întotdeauna cu bine ca în basme. In lumea asta copiii stau izolați într-un fel de igluri cu multe ecrane. Sunt fixați pe ele sau iși fac de lucru cu jucării de plastic, pe care apoi le arunca și peste care calcă plictisiți a doua zi.

    Totusi, câteodată, în anumite seri când văd stele și luna printre crengile ce-mi bat în geam, mai regăsesc basme...