Nopți si luminile lor

    "Prea ești pasare de noapte..." îmi zicea mama cam dojenitor, intr-un timp când copilaria începuse sa se prelingă pe nesimțite în adolescenta, și vara de vara, odată ce se lasa seara, intram în frenezia unor activități necunoscute în timpul zilei.

    Auzisem din poveștile părinților ce crescuseră în aceleași locuri ca în serile de vara se făcea focul și se sta la vorba și glume, care mai de care... Și noi, copiii de pe strada aceea-- una obișnuita într-un sat murdarit de exploatarea de petrol, deseori mai secetos, și în general fără frumusetea idilica de la poalele unui munte--puneam la cale să-i întrecem pe părinți în peripeții, și cred ca reușeam. Și frumusețea era fără indoiala în ceea ce simteam, în atmosfera, și acea strada ordinara devenea una de neânlocuit.

    Cand venea seara ne pregăteam de foc. Prin semne, vorbe, un fluierat, se știa ca planul rămâne și ne strângeam. Lemne găseam, poate și putina motorina, mai prin august mai coceam și un porumb. Nu era prea mare aranjament: doar noi, focul, și iarba, în fata unei case anume, sub un cer mare și înstelat. De la fiecare poarta ieșeau câte un copil sau doi și eram un grup frumușel: Codru, Deni, Sim, Cătă, Adi, Nic, Iuli, Lavi, Mița, Mada. 

    Ca în orice grup, e nevoie de o anumită dinamica. Sim era un fel de catalizator, dar și liant. Era mai mare decât toți ceilalți și plin de idei haioase, așa ca era natural sa fie el un fel de lider. Si pe langa lipiciul cu care tinea grupul închegat, mai avea și lipici la fete, așa ca de fiecare data când era prin preajma se anunța o seara memorabila. Cătă era un fel de bufon, și când el și Sim isi uneau forțele, era garantat ca urma un timp cu ținere de burta de prea mult ras. Toți ceilalți eram în general buni spectatori și participanți docili la toate activitățile.

    Focul nopților de vara era o vatra a jocului și a poantelor nesfărșite. Era lumina acelei străzi, și nimănui, probabil, nu-i trecea prin cap sa fie în alta parte, căci acolo distracția era mereu in toi. De multe ori mai jucam câte un pituluș  și plecam pentru un timp prin niște bălării, ori printr-un șanț, sau după vreun zid, și întunericul ne era bun aliat; continuam cu poante și chicoteli și pe acolo, dar în grupuri mai restrânse, formate pe anumite preferințe. Și pentru asta ne ascundeam chiar bine, ca nu ne mai pasa sa i-o luam înaintea celui care cauta. Și după un timp apăream din nou în jurul focului.

    Vâlvătaia ne dogorea fețele curioase și avide de viață, și deseori trebuia sa ne împingem în spate pe iarba, sa ne mai răcorim. Într-un miez de noapte când cerul era neclintit și împânzit de lumini celeste, ne uitam lung la el sa depistam carul mic și carul mare, sa visam poate la ceva, nu știu ce, fiind destul de iuți sa surprindem și stele căzătoare. Mai pe-aproape, chiar deasupra noastră, ne întrebam dacă vreo creatura în zbor era pasare sau liliac. 

    Tot în spiritul de joaca cineva venea cu ideea sa sărim peste foc, și cum aveam oarecum reputația de atleta de mi se urcase la cap,  nu puteam sa nu mă înfig la asa ceva. Dar mândria vine înaintea căderii, se spune, și odată, chiar când credeam ca o sa fac un salt spectaculos, am căzut foarte aproape de foc și m-am ales cu vârfurile cozilor parlite. Dar nu a fost decât o mică scuturare, ca sa mă facă sa stau locului un timp, întâmplare ce nu a făcut decât sa adauge la hazul inevitabil al serii.

    Focul se înalta voios și alunga țânțarii. În drumul către o sonda din câmp, în turele de noapte, câte un petrolist se apropia de focul nostru să-și aprindă o tigare. Eram obișnuiți cu ei, și ei cu noi și focul nostru.  Cred ca cel mai târziu stăteam pana la vreo 3 noaptea, chiar dacă între timp grupul se mai subția, ca un părinte mai striga după vreunul din noi, or somnul copleșea deja pe altul care se retrăgea singur. Și la 4 se considera dimineață, căci lumea începea sa mișune la treburile curții și animale, mai ales la vacile care ieșeau la izlaz. Era cazul sa ne luam talpasita de pe strada ce urma sa se trezească, și o găleată cu apa stingea dintr-o data focul, și de obicei Sim avea grija asta. 

    Urma sa ne cufundam odată în somnul fara de griji al copilăriei din care ne trezeam a doua zi aproape de prânz, sa lancezim în canicula zilei, sa ne mai aruncam ochii pe o carte lăsată pe un pervaz, și către seara sa o luam de la capăt cu focul, ca niște ființe nocturne. Dar eu, cel putin, cu greu găseam interes sa aflu viețile eroilor din cărți, când eram în mijlocul propriei epopei pe care mi-o trăiam plina de exaltare, ca-mi venea sa mă ridic singura cât mai sus cu mâinile pe după picioare, un tic, măcar de-aș fi putut, când vedeam ca pe seara se încingea din nou distracția. Și ne mai săreau adulții în cap, și de gura lor, în unele seri mai făceam și câte o pauza.

    Nu stiu exact vara când focul nu s-a mai aprins. Venise o vreme când toți cei din grup începuseră sa isi ia zborul din cuibul acelei străzi. Sa zboare în viață, mai aproape sau mai departe. Apăruse și chemarea cluburilor de dans și în serile cu pricina era clar ca nu era foc. Chiar dacă ne mai întâlneam trei-patru nu mai era la fel, și focul nu se mai aprindea.

    Într-un târziu, după niște ani care ne adusesera în viața de adult, cu responsabilități destule, l-am întâlnit pe Sim intr-o seara de vara, și intr-o încercare de a renaste spiritul serilor cu foc, l-am reaprins în fata unei porti. Alții nu s-au găsit pe-aproape și focul, chiar în văpai, nu a mai adus înapoi spiritul din trecut, și a fost stins repede...