Things of Life

     Ma uit cumva pierdută la banca aceasta de langa gard, chiar în fata casei. O structura dintre cele mai simple: doua țevi și o blana deasupra, post și lintel. Intr-un timp un platan isi întindea crengile deasupra ei ca o umbrela, dar o furtuna l-a răpus; acum banca, mai îmbătrânită de cum o știam, e descoperită ploilor, vântului, și privirilor mele...      Cand lumea se aduna și stătea pe banca se știa fără nici un echivoc ca se ieșea "la taina."       "Hai la taina, " se auzea către seara când treburile erau pe terminate și lumea se mai relaxa.       Taina poveștilor omului și ale omenirii. Oamenii vorbeau despre ce au făcut peste zi, isi vărsau ofurile, sau mai vorbeau despre vremuri. Tot aici se aflau "tainele" satului: cine a mai murit,  cine are nunta, sau botez, sau cine e cu cine. Era locul unde trebuia sa se afle tot. Când trecea cineva pe strada, urmau întrebări și răspunsuri:      "Da...

     Nu e un peisaj cine știe ce de pitoresc, e un râu ca multe altele pe aici, nu foarte mare, și cu albie ce se schimba mereu, desi acum când mă plimb pe malul lui plin de pietre albe și gri, pare incremenita. Vegetație nu e prea multa, ca e mai uscat prin părțile astea, dar niște răchite mai țin malurile când râul face  un cot, și un gâldau de apa verzuie și frematari în rotocoale se formează.     Câ nd eram copii ne uitam după așa gâldauri, ca erau locuri bune de scăldat. Râul asta mi-a spălat fiecare strat de piele ce vara de vara apuca să-l atinga. Mirosul de rău dulce îmi intra în toți porii și alergam la scăldat ca după fluturi. Apa mă tinea în brate și-mi știa fiecare centimetru de creștere, de la an la an. Pluteam pe spate și-i prindeam brațele cu mâinile mele. Mă scăldăm pana mi se inverzeau ochii ca ajunsa acasă mi se părea ca erau mai verzi de cum erau de fel. Ca ochii mei încă purtau în ei verdele râului dulce cu alge fuginde pe pietre.  ...

     I do not know exactly the time when I broke the surface of a certain curtain above my head, and realized that I was in the middle of something called existence, and felt like building patterns to live by. At the beginning of my journey things had to be in a certain way, to posses a certain lofty feature that made things more "livable." And that I understood it as perfection. So I was a perfectionist, and such mental construction was mostly acquired through dreams, upbringings, or some assimilated knowledge.      In my mind perfection was a goal to look for, things like... all or nothing, one life- one love, a certain order of things, certain quality, certain this or that. But I came to know the hard way that such perfection is rigid and barely reflects the reality of human existence. Soon enough, my tower of perfections was crumbling, and depression and anxieties kicked in; in my stubbornness and lack of flexibility I was mourning  on the side of ...