Râul

    Nu e un peisaj cine știe ce de pitoresc, e un râu ca multe altele pe aici, nu foarte mare, și cu albie ce se schimba mereu, desi acum când mă plimb pe malul lui plin de pietre albe și gri, pare incremenita. Vegetație nu e prea multa, ca e mai uscat prin părțile astea, dar niște răchite mai țin malurile când râul face  un cot, și un gâldau de apa verzuie și frematari în rotocoale se formează.

    Când eram copii ne uitam după așa gâldauri, ca erau locuri bune de scăldat. Râul asta mi-a spălat fiecare strat de piele ce vara de vara apuca să-l atinga. Mirosul de rău dulce îmi intra în toți porii și alergam la scăldat ca după fluturi. Apa mă tinea în brate și-mi știa fiecare centimetru de creștere, de la an la an. Pluteam pe spate și-i prindeam brațele cu mâinile mele. Mă scăldăm pana mi se inverzeau ochii ca ajunsa acasă mi se părea ca erau mai verzi de cum erau de fel. Ca ochii mei încă purtau în ei verdele râului dulce cu alge fuginde pe pietre.

    Ajunsesem și la adolescenta și cu niciun chip nu puteam sa renunț la o fusta gri cu volan roz, pe care o aveam din copilărie. Cum creșteam mai mult în înălțime decât lățime, fusta îmi era încă buna, însă devenise prea scurta. Și așa m-am dus intr-o zi la râu cu o prietena. Ne-am pus hainele de pe drum pe o piatra mare și ne jucam în apa, nu chiar o scaldă în toată regula. La un moment dat am observat cum fusta mea se unduia pe apele destul de repezi ale râului, căci o umflatura de vant, probabil, o smulsese de pe piatra. Dar n-am sarit sa o recuperez, ci am lasat-o sa se duca. Și m-am uitat  mult timp cum râul șerpuitor ducea fusta departe. Și mă întrebam unde ar fi putut ajunge. Cine putea ști, poate chiar la ocean...

                                                                          *  *  *

    Pe țărmul oceanului, el se uită la mine și-mi spune:"Ți s-au înverzit ochii..."