O noapte și-o zi

    Noptile de vara te îndeamnă la lucruri mărețe. Te uiți pe cer la puzderia de stele și vrei sa ajungi la ele. Dar cum sa ajungă la stele un grup de adolescenți nebuni, ce vroiau sa se strecoare cumva printre reguli, conduite, sau sfaturi bătrânești, și sa iasă în larg...? S-o facă lata, nu alta, ca numai așa ar fi părut ca apuca viața de un picior...

    Caldura verii iti mângaia pielea si te simteai mai liber ca oricând. Iti venea sa pleci, dar unde...? Sim zicea ca știe el o peștera faina în munți, la vreo 50 km de unde eram. Aveam biciclete și hai sa mergem acolo... Eram gata: Sim, eu, De și Ru. Sim era liderul, eu și De-- doua fete cucuiete, și Ru un băiețaș ce s-a lipit de noi...nu și nu ca vine și el. Bun, sa fie grupul mai mare...

    Am trecut strada la Muca-- o casuta batraneasca în care Sim isi făcea vara-- sa plănuim. Fiecare aducea ce putea: carne, brânză, oua, legume; bicicletele puse la punct, și urma sa plecam dimineața devreme. La 5, 4, 3...? Dar nu știu cum am făcut de am hotarat sa plecam pe la miezul nopții, ce sa mai dormim...? Ne ardea noua de somn când viața palpita pe-afara? Ca noaptea era liniște și nu circulau așa multe mașini, am zis, căutând și ceva raționament de oameni mai mari... S-a făcut!

    Parca am zburat pe strada luminata de luna pe care se proiectau feeric umbrele copacilor, și care era... într-adevăr mai liniștită. Catre ce stele parea sa ajungem? Era ceva ce in ciuda oboselii ce se acumulase la un moment dat de atâta pedalat și împins la deal, ne trimitea mai departe și mai departe cu o forta  încă neștiută, și care ne lua și pe noi prin surprindere. Dar mai venea apoi câte o vale, și în vântul acela de noapte de vara primeam un suflu nou de energie. Așa ca ne-am ținut bine și în formație.

    Pe la 6 dimineața am ajuns la locul cu pricina știut de Sim. Am stat putin pe marginea pârâului de munte și ne-am tras sufletul după așa ciclism nocturn. Si apoi a urmat  un urcuș cu bicicletele--trase, împinse, cum puteam, --pana la pestera. Nu ca ar fi fost un urcuș lung, ci unul foarte abrupt, așa ca a rămas o provocare în sine, cu proptiri ocazionale în fundul celui care urca în fata ca nu cumva sa dam toți pe spate cu biciclete cu tot.

    În sfârșit ne-am văzut la gura peșterii ce s-a dovedit mai degrabă o grota mare, ca traseele se infundau după o scurta explorare. Dar nu a contat; ne-am apucat sa facem focul mai langa intrare, cu Sim meșterul fochist, sa ne ospatam și noi cum se cuvenea după așa drumuri. Apoi, un moment de relaj cu povesti și glume, când vreun bolovan mai rotunjor devenea deodată iubit precum o perna favorita.

    Pe la amiaza ne-am coborât la pârâu sa ne desfatam putin la apa și sa ne mai răcorim ca pacla zilei începuse. Dar Sim se cam plângea de niște dureri de burta și stare proasta:

    "Ati adus voi oua stricate..." ne repeta el fiindu-i fără îndoială greață de tot ce mâncase.

    "Cum mai...?" noi de colo, cam nedumeriti... Ce, stiam noi de prea multe dureri pe atunci...?

    Dar durerile lui au început sa se întețească și ne gândeam deja la plecare, dar nu se mai punea problema sa facem cale întoarsă cu bicicletele. Totusi, soluția părea aproape. Langa munte era o cariera de piatra și un trenuleț marfar pleca de acolo și trecea chiar prin satul nostru. Așa ca la mica halta am întrebat de plecarea trenului, dar părea ca o sa întârzie, căci lucrurile se mișcau tare alene intr-o zi de vara. 

    Lancezeam pe platforma de ciment de la halta sperând intr-o mișcare mai rapida. Sim începuse sa vomite, și cum zicea el, orice jena dispăruse când părea sa fii intre viață și ceva ca o moarte, iar Ru adormise  rezemat de un sac. Entuziasmul cu care începusem ziua s-a transformat intr-o așteptare apăsătoare. Sim simțea ca nu mai putea aștepta trenul și-mi zicea sa plec în sat sa găsesc un telefon sa sun acasa, ca poate tatal lui, sau al meu era venit și ar fi putut sa se repeadă cu mașina sa ne ia. 

    Ma gandeam cum sa fac, sa iau case la rând sa întreb oamenii de telefon, sa încerc sa găsesc o clădire publica în sătucul ala de munte...?  Le făceam și pe-astea... Deh...încă trăiam vremuri molatece când telefoanele deștepte erau ceva SF.

    Între timp, la halta activitatea se accelerase putin și era speranță ca totuși urma sa plecam. Dar deodată observ ca Ru dispăruse. "Unde e mai copilul?" Am început sa o iau de-a lungul sinelor ca poate-poate l-aș fi găsit. Copaci bogat infrinziti veneau aproape de sine și mă uitam după fiecare tufis. După ceva mers așa l-am găsit. Am răbufnit putin, dar era confuz, parca intr-o transă, și nu părea sa știe ce cauta prin desiș. 

    "Ai plecat în somn...?" și mi-au venit în minte deodată niște povesti ce ne mai ajungeau din când în când la urechi prin colțul nostru despre un bunic al lui, cu obiceiuri mai neobișnuite...

    Din fericire lucrurile au mers bine cu trenul și ne-am văzut pe scaunele inguste al unui vagon mic de tren marfar, cu bicicletele aruncate și ele pe undeva. Fieratania încărcată cu pietre ne zdrăngănea tare și starea lui Sim era chiar mai rea, de-mi mai cădea în poala și nu știam ce să-i fac, în afara să-l ating timid pe spate. Atunci încă nu știam cum sa răspund suferinței umane așa cum stiam sa răspund chemării jocului și a bucuriei.

    Trăncănind așa am ajuns după o vreme în dreptul caselor noastre și am coborât. Fiecare s-a retras la casa lui după o noapte și-o zi ca niciunele pana atunci. Dar Sim a ajuns la spital cu criza de apendicita doar cu putin timp pana a face peritonita...

    "Numai caprele alea de fete..." mai auzeam noi, căci în locul acela vorbele se mișcau ca vântul prin frunzisuri și peste garduri...  

    Totuși Sim a avut zile și s-a întors la noi. Ciclismul și munții i-au rămas în sânge până-n ziua de azi, de atinge performante nebănuite... Domnul fusese mare!