La cinematograf

    Se stia: duminica la ora 5 era film în sat. Ingramadeala mare la bilete și în sfârșit intram. Chiar dacă nu mai prindeam locuri. Mă lovea mirosul de parchet dat cu gaz, motorina, sau nu știu ce, ca nu era  bine-cunoscutul lac de lemn. Un parchet înnegrit de ce-o fi fost și curbat de traficul greu. Dar și mirosul și sunetul troncanitului trepidat pe lemn nu făceau decât sa anticipeze cu bucurie și curiozitate crescândă intrarea intr-o lume cu totul diferita de cea în care eram deja. Un fel de portal...

    Incaperea era cât se poate de simpla, cu pereți verzi pana la o înălțime de om sa zic, sa fie purtaret. Și pe alocuri imi sarea in nas și mirosul de urina de la vreun handralau ce găsise de cuviinta sa se ușureze cand se inchidea lumina. Dar nu conta, ca era mare exaltare cu filmul. Un Piedone, Război al Stelelor, povesti indiene cu muzica lacrimogena... Și ce ne mai lungeam pe parchetul acela, ca locurile pe scaune erau pe sponci. Si așa nu aveai surpriza sa dai de câte un muc proaspăt sub mânerul vreunui scaun...

    La câte un film popular era așa de aglomerat ca eu, o fetiță slăbuță, eram luată pe sus în valul de oameni, în special tineret. În colțul acela de lume nu erau atâtea maniere și finețuri gen occidental, și nici vorba de... distanțare socială. Odată, la ieșirea după un așa film, am simțit cum cizma de fâș cu blana îmi fuge din picior și mă trezesc afara din clădire fără incaltare. Ca puhoiul de oameni, după ce s-a luptat sa între, acum se împinsese sa iasă. Spre salvarea mea, cineva a strigat la un moment dat: "A cui e bai cizma asta...?" Și am recuperat-o. 

    Măcar sa ajung acasă încălțată, căci capul îmi vajaia de ce grozavii mi se mai arătaseră in seara aceea...