La librărie

    De la școală veneam încet pe langa garduri, posta, farmacie, apoi se făcea un trotuar îngust și eram în micul centru sătesc. Cateva clădiri acolo în jurul unei intersecții în T. Chiar la colț era una mai de vaza cu etaj, poate pe vremuri conacul unui boier cu funcții, la baza fiind acum librăria, cu intrare chiar în punctul ascuțit. Bunica mă tinea de mana și intram mereu acolo.

    Ca si la cinematograf, troncaneam pe un parchet vechi și simteam mirosul de lemn dat cu ceva ce-l innegrea. Parca la nimeni nu-i pasa de structura naturala a materialului pusă în valoare printr-un lac special. Librăria era un fel magazin general unde se găseau felurite lucruri de uz casnic pe langa cele pentru scoala: și săpunuri, și vreo unealta mai mică sau mai mare, și vreo păpușa, ori câte o haina. Mirosul încăperii venit din tot ce se aduna acolo mă fascina și e greu să-l descriu, dar dacă mi-ar atinge din nou narile l-aș recunoaște cu siguranță și m-ar trimite rapid ca pe un tobogan intr-o lume depărtată; ar fi ca o prajitura din care nu am mai gustat demult pentru ca reteta  s-a pierdut odată cu timpul. 

    Era mirosul unei alte lumi pe care aș fi putut s-o găsesc intr-o jucărie noua, sau o carte frumos ilustrata căci bunica le întreba mereu pe vânzătoare dacă au mai primit ceva. Pe vremea aceea lucruri mai bune erau putine și se dădeau pe sub mana, iar bunica era mereu preocupata să-i ia la fata ceva deosebit încât lumea ei în formare sa fie cât se poate colorata... Unele zile erau bune, și vânzătoarele scoteau de sub tejghea ceva ce lumina fața bunicii... Trebuia sa aștept pana acasă, și se lumina și fața mea...