Sunt zile și zile. Manunchiuri de zile. Zile când vreau sa mă tot duc pe drumuri, mări, neștiute, nesfarsite, si zile când vreau sa stau, sa patrulez pe aceeași poteca de mii de ori, sa mă umplu de un spațiu care să-mi devină din ce in ce mai familiar, din ce in ce mai acasă. Un nomad si un sedentar. Dar acum vreau sa stau. Zile in șir. Sa stau aici, sa fac pași mici doar, nepresati de orele plecărilor, sa ating aceeași materie in fiecare zi. Sa mă desfăt in rutina. Sa descopăr si sa sug energia care e într-un singur loc. Pana la fund. Si locul acesta sa se îmbibe cu energia mea ca un burete din care începe sa curgă. Sa mă împrietenesc chiar si cu ceea ce-mi e ostil: caldura amiezii, țepii cactușilor, scorpionii, aerul prea uscat, toate musculițele care au apărut dintr-o data la caldarusa unde adun resturile de mâncare... Nu ma mai chemati pe nu stiu unde...
Nu știu de ce, da tabloul asta ma face sa ma simt in multe feluri. Ar fi greu de pus in cuvinte. Acea mișcare browniana urmată de curgerea in albastru.
ReplyDeleteCred ca asta e efectul artei abstracte in general: poate sa dea diferite stari, cateodata neclare, diferite si de la individ la individ. Iubesc albastrul asta ultramarin. M-am dus la Google sa vad ce e cu "miscarea browniana," nu stiam. Mersi, se preteaza aici! Imi era "frica" sa nu zica cineva de parul pubian :))
DeleteExplozie de gânduri în vremea Perseidelor, o “perseidǎ” a gândurilor și speranțelor…
ReplyDeleteAm revizuit ce e cu Perseidele. Imi place, merge aici. Mersi! Asta e un mic studiu, tot incercam diferite variante, dar asta e cea finala care imi place.
DeleteFelicitări, este într-adevăr reușit.
DeleteMultumesc!
Delete