Things of Life

     Noiembrie a venit si cu rodii. Aproape ca mi le-a băgat pe gât o ruda. Nu ca nu-mi plac rodiile, dar sunt cam greu de mâncat fructele astea. Cât sa stai sa pigulești la ele...? Si efortul merge invers proporțional cu satisfacția, ca de abia iau ceva în gura din carnea sau sucul lor...       Dar eu știu... daca am așa o stare meditativă la micul dejun, si timpul sau foamea nu contează, poate... sa zic ca mănânc rodii... Suna poetic, mă duc cu gândul la niște povesti exotice. Si sunt un fruct interesant, e adevărat, putin bizar, ca un săculeț de măruntaie sângerânde, vii, care poate sa mă inspire, si sa mă hrănesc mai degrabă cu idei...      Si la ce sa mă gândesc... ? La chestiuni ale inimii, ca rodiile arată așa ca o inima aprinsă, cu bobițele lor roșii, umflate, suculente, ce-mi stropesc pieptul... Alta dandana, acum trebuie sa mai si spăl... bluza asta alba de pijama... 

     Mi-a plăcut de la început November Rain . Anii de glorie ai cântărețului, Axl (l-am văzut in imagini recente si nu l-am mai recunoscut). Pe atunci eram prea tânără si prea neliniștită, cu o atracție ciudată pentru iubiri ce nu mă împlineau, se loveau de mine, in loc să-și facă cuib, si pentru alte tristeti si anxietăți. Le-au spălat pe toate ploile de noiembrie....      Poate ca noiembrie e un fel de prag: intre un rumegat al amintirilor de peste an, sau de peste timp, si  planuri pentru anul nou, pentru lunile ce vor sa vina. Nu decembrie, ca in decembrie prea ești luat cu vizite, plăcinte, cadouri, clopoței... Încă liniște in noiembrie, si trăirile parca ținute într-o matca a circumspecției. O luna in care tristețea devine frumoasă, tăcută, ca ploaia măruntă de la geam, ca frunzele adunate in straturi pe marginea bordurii, când galbenul se pătează treptat si devine pământ. Când pana si iubirile neamplinite devin frumoase ca poeziile uitate in pl...

     In căutarile mele, am găsit ca dragostea este o forma imperfecta, imprevizibilă, un wabi-sabi. Incepem cu niste idealuri, dar produsul final arată altfel, si te surprinde poate. Ca o lucrare de arta pe care o începi cu o anumită vizualizare, dar ceea ce vezi in final păstrează doar liniile mari ale începutului. Sau un vis care, atunci când l-ai adus din nebuloasă in realitatea tangibila, e altfel, poate de nerecunoscut. Dar când lași puțin spațiu si te uiți, s-ar putea să-ți placa așa cum e, ca poate sa vina la fix cu condiția umană. Un loc in care ezitările, stângăciile, "greșelile," au dintr-o data un farmec neobișnuit. Si atunci nu mai poți vedea altfel.      Si cred ca dragostea se transforma, se mișcă aidoma unei vietăți, si e destul de maleabilă. Îmi vine îmi minte roata olarului: cum se mai schimba forma in vârtejul ăla, pana când se decide odată ce rămâne. De fapt, dragostea e un proces. Mai iei, mai pui, lucrezi la ea tot timpul, cum spun uni...