Ce ai mai găsit?

    Mă și mir acum de fascinația pentru locul acela. 

    "Hai pe vale!" 

    Orice copil de pe strada știa unde. La locul de aruncat gunoi din vecinatate ne petreceam o mare parte din timp, si pe-acolo ne făceam joaca. Un loc viran ce oferea ieșirea la câmpurile din spatele caselor. Zgârmam cu orele, si era o adevarata bucurie când găseam o ceașcă fără toarta (o comoara pentru camera cu păpuși). Mai rar dadeam si peste vreo cutiuță cu etichetă colorată a unui produs nemaiântâlnit, sau chiar unul străin. Aceea era de colecție, si marca ziua. 

    Cumva, când eram in acel loc, se împleteau un spirit al aventurii, al unui materialism inocent, bucuria găsirii si a adunatului. Euforia micului strângător... Pe vremea aceea plasticul încă nu luase amploare, si mogâldețele de gunoi aduse de oameni se integrau ușor in consistenta terenului local. Nu ni se părea, si nici nu gândeam ca avand locul acela prin preajma era așa o drama ecologică, or ca din cauza acelui loc pestriț ar fi scăzut valoarea caselor in care locuiam. Cui i-ar fi pasat, de fapt... ? Nimeni nu vindea, ci  oamenii păreau sa înțepenească acolo, aproape de pământul acela pana la moarte. Mirosurile nu erau chiar de nesuportat: poate unul de ceapa stricată, cu care deja ne obișnuisem. Mai rău era cel al unui animal mort, inconfundabil, si stăteam deoparte. Așa era când oamenii nu se mai sinchiseau sa facă si o groapa. Dar de la un sezon la altul, si materia aceea devenea una cu acel pământ, si uitam...

    Nu as fi crezut ca am ajuns sa mă uit către acel loc cu așa nostalgie... Acum nu mai caut in gunoi sa găsesc lucruri, dar mi se mai întâmplă sa găsesc ceva util pe trotuar, ceva de care cineva vrea sa scape și-l pune acolo cu o zi înainte de venirea mașinilor de gunoi. Pe undeva, mai simt exaltarea aceea a gasitului. Chiar daca am ajuns in faza când achiziționez ceva cu prudență, din teama sa nu aglomerez spațiul. Ca apreciez spațiul ca un lucru in sine, ca ceva care îmbunătățește respirația...