Aglomerații

    Sa fi fost prin clasa a-VIII-a... mai mult ca sigur... Un an cheie pentru ca urma admiterea la liceu si toti cei din hoarda mea erau pisati cu toate lecțiile, si exercițiile, si comentariile, si tot ce trebuia sa facem sa fim considerați pregătiți pentru intrarea intr-un nou capitol din viața noastră de școlar: liceul. Totuși, mai scăpam noi la câte o distracție, ca altfel nu se putea... 

    Cam pe atunci aparuse si filmul Liceenii, cu Ștefan Bănică si Oana Sârbu. Făcuse mare valva, ca după revoluție vremurile se schimbau, rigiditatea se înmuia, austeritatea pălea, si era ceva nou sa vedem un film cu adolescenți in focurile bacului, care printre ale școlii mai aveau timp si de sex. Dar noi ăștia de a VIII-a  ii vedeam p-aia de- a-XI--XII-a ca oameni in toată firea, ce mai... 

    Si se făcea ca filmul se rula într-o clădire istorică din oraș, si am ajuns si eu cu colega de banca. Cinematograful era aglomerat peste măsură, nici vorba sa mai găsești locuri, si am stat in picioare pe undeva lângă ușa. Filmul ni se părea cât se poate de interesant, ca era despre lumea noastră-- școala cu toate dramele ei. Dar nu știu ce s-a întâmplat la un moment dat, ca am simțit ca mă pierd, ca alunec in jos fără putere, si parca cineva mă lua pe sus. M-am trezit afara din incaperea cu filmul in răcoarea deosebită a unui hol, si mi-am revenit. Colega mi-a spus ca m-a văzut dintr-o data cum mă lasam in jos, m-a prins impreuna cu persoana de lângă, si m-au scos afara. 

    Da...?, mă miram si eu, ca fusese un mic gol... 

    Îmi revenisem si am intrat din nou, cum sa renunț la film...? Dar la scurt timp am simțit din nou cum mă prinde acea slăbiciune si mă trezesc luată afara. De data asta am înțeles mesajul corpului, trebuia sa ies de acolo, la aer, sa plec acasă, ca nu făceam fata in aglomerația aia care sugea tot oxigenul, si mă sufoca.

    Am învățat in timp ca nu o duc prea bine in aglomerații si spatii prea strâmte. Nu știu cum sa ies mai repede din ele. Am o ușoară senzație de panica când sunt in lifturi (scările sunt prietenele mele), si daca fac scufundări in recifuri nu mă duc niciodată in peșteri subacvatice, oricât ar fi ele de ademenitoare. Si chiar si in relații-- am prins la un moment dat ca daca era prea multă forfota de fete in jurul unuia, nu era de mine...