Un pod

Locul asta chiar merita o scriere. As zice iconic când mă gândesc la anii copilăriei. Podul de fier peste râul ce strabate orașul. Zile obișnuite in care treceam cu mama, si plăcile metalice zdrancaneau sub pași grăbiți si umeziți de ploi. Parca predomină amintirile cu stări mai sumbre, ca mergeam cu ea la școală... ceva activități plictisitoare, poate chiar niște exercitii la matematica.

Dar era si un punct luminos, ca eu de abia așteptam sa ajung la celălalt capăt al podului. Acolo stăteau niște tiganci cu semințe de dovleac, iar deasupra masei gălbui si mișcătoare zăream niște pătrățele colorate, ca femeile mai vindeau așa, mai pe furiș, si niște guma straina. Erau de mai multe feluri, si cu timpul invatasem eu ca cele cu hârtie mai lucioasa aveau si surprize. Doar după felul ăla mai uitam, ca vroiam sa adaug hârtiuțele haioase la nenumăratele mele colecții...Mama îmi lua tot timpul, 5 lei, 3 lei, sa fi fost...?

Acum privesc retrospectiv la podul asta rece si dur, și-l vad cu totul altfel: ceva duios si poetic ce-mi amintește de mama si mâinile ei. Culoarul de mers pe el era îngust și-mi zicea sa o iau înainte si să-i las mâna pentru o clipa. Imi povestea de Gustave Effel si turnul lui parizian, cum ca la început acea structura metalica, industrială, a fost privită ca ceva grosolan ce parca strica poezia orașului. Dar apoi turnul Eiffel a devenit un simbol inconfundabil al romantismului...

Sincer, chiar nu știu când a zburat timpul, ca de abia mă trezisem si eu la viața. Apoi... vvvvvuuup... am trecut de partea cealaltă. Dar acum lucrez la amintirea astea, si am observat ca daca conștientizez mai mult, timpul-- parca înduioșat si empatic-- mai sta pe loc.

Un prieten corporatist, ocupat cu facerea de bani cum a si menționat, mi-a zis ca sunt cam egoistă ca nu lucrez si pentru alții, ci doar pentru mine. In gândul meu... un privilegiu. A mai adaugat ca el, prea aglomerat, nu mai simte focurile de odinioară, si ca eu se întâmplă sa mai reaprind ceva când ii trimit scrieri despre amintiri comune. Da, eu am timp de focuri, poate chiar mai mult acum, si nu sunt din alea de paie. Si acum am aprins un foc pe podul asta, într-o noapte alba. 

Nu știu, am visat ceva... de m-am trezit cu podul asta in cap...? O doctora imi tot zice ca odată cu vârsta corpul nu mai produce destulă melatonina, si somnul se fragmentează. O fi... nopți albe...

Pod de fier, pod de fier, 

sa te trec, sa te trec, 

                             in curând...