De-ale verii-- flori

În iunie e sezonul unor garofițe sălbatice ce cresc pe câmpurile din spatele casei, pe o porțiune puțin elevată, lângă o râpă. Sa mă duc acolo era unul din primele "proiecte" ale mareței veri. Cam pe la începutul lunii, când anul școlar era pe sfârșite...

                                                                                 🌸

Copil fiind, bunicul mă poreclise "moartea florilor." Ca nu puteam sa mă abtin de la a culege când eram pe undeva si vedeam flori. Dar atracția o aveam numai pentru florile sălbatice-- de câmp, din fanete, de printre stânci, pe lângă balti, ascunse in anumite locuri pe care de la an la an, anotimp la anotimp, le învățam. Nu simțeam la fel pentru florile de grădină-- astea erau prea mari si aranjate, si ele nu veneau in puzderie, ca sa mă pierd in ea. Nebunia asta cu florile o impărtășeam cu prietena mea D, ca ne aruncam ca hupitele sa culegem mai mult decât puteam tine in mâini. Când era cu noi, bunica venise cu o povestioara, ca le durea si pe flori codița, sa nu rupem atâta, doar-doar ne-ar fi putut convinge sa o lăsăm mai moale cu adunatul...

Ocheam flori prin diferite locuri, si căpătasem dexteritate in trecutul gardurilor cu uluci si sarma ghimpată. Una din noi ținea sârmele pana cealaltă se strecura, si apoi invers. Ai mei mai luaseră si frica, eu venind uneori acasă cu mai mult decât flori: julituri, zgârieturi, muscaturi, daca nu mai rău, ceva care cerea niște copci pe undeva... Si mai trecea si câte un vecin sa se plângă la bunic ca fetele terfelesc fânul...

Interesant era si cu florile dintre stânci, când mergeam in excursii la munte cu bunicul. Nu mă dezlipeam de geamul mașinii lui albastre ca cerul. Bunicule, aici! Aici...! Adică sa oprească sa culeg. Nu înțelegeam de ce nu oprea odată, ca tare mă atrăgeau florile alea. Când am început si eu sa conduc, am înțeles in sfârșit ca omul nu putea opri oriunde, mai ales pe soselele alea înguste, cu serpentine periculoase ce tăiau in munți. Când într-un târziu oprea, florile alea parca nu mai erau... Si rămâneam mult timp cu vraja acelor flori cocoțate in stânci, de neatins, parca ieșite din piatra, atârnate intre pământ si cer... Ca sufletul meu...