Things of Life

I was doing my regular evening walk in the neighborhood, when three boys on scooters turned a corner and were passing by like a storm. All of a sudden, one of them, about my son's age, deviated from his path and came straight to me as if he knew me for years. An all smiling face with freckled cheeks, curly bangs, and glasses, asking exuberantly for hi 5...  Oookaay... hi 5 ✋... alright... dude... Then he rejoined his group and gone he was. I had an urge to look in the mirror after he treated me like one of his... Heart of a kid... Not being afraid to interact with strangers. Refreshingly human, natural, normal... He reactivated something in me I may have forgotten, and I was a kid too, as if just going in the street to have fun with my buddies. And it was wonderful! Especially since these days there is more talk about Resurrection...   

One thing I am passionate about is order. Each thing to have its place. It sounds like the title of an interior decoration book I browsed through one time and enjoyed, but now I can no longer find. Order... from my mom, no doubt. But not quite like her. She would irritate me with her exaggerated standards when I was growing up. Like... a certain object on a table, why is there...? Just got home, relax...  A space needs to be in order, yet to feel lived in. A scarf or a robe thrown on a chair does not bother me-- they are poetic reminders that life is there. The same with a cup, a book, on a table, or a couple of dishes still unwashed in the sink. In other words, a thing needs to have its own proper place, but it's ok for it to be somewhere else on occasion because... hey, I am using it, I live. And not in a show room. It's peaceful to know that the thing has its place and I will take it there when I find the energy. Then, I like the trimming: nothing of no use, no clutter... br...

Daffidd Po a comentat la scrierea precedenta ca am făcut poezie din ceva rece. Poate reușesc sa fac si din ce urmează, ca in fond poezia e o forma de supraviețuire si sănătate mintala... Pe o porțiune mica de drum, limita de viteza e 35 mile/ora. Restul... 45+. Treceam cam grabita de la un magazin unde returnasem ceva, sa mai reglez din conturi. Aveam in cap formularul de asigurare pe care trebuia să-l completez sa mai recuperez ceva după un eveniment nefast de cu o zi înainte. Plus, sa fac bagajele la 4 persoane, cu deplasarea de Paști... Îmi arunc ochii la vitezometru... oooooh... eram considerabil peste, sa mai calc frâna... Dar ce, ca sirenele roșii si albastre erau deja agitate in fundul meu. Ăștia stau pitiți... doar-doar trece vreun delincvent... Trage pe dreapta... 47 la ora... actele... Unde a pus bărbatul actele mașinii...? Eu doar conduc, ce știu eu de acte...? In fine, le-am găsit, erau puse foarte frumos de fapt... Spre final, polițistul o mai îndulcește și-mi explica ...

Locul asta chiar merita o scriere. As zice iconic  când mă gândesc la anii copilăriei. Podul de fier peste râul ce strabate orașul. Zile obișnuite in care treceam cu mama, si plăcile metalice zdrăncăneau sub pași grăbiți si umeziți de ploi. Parca predomină amintirile cu stări mai sumbre, ca mergeam cu ea la școală... ceva activități plictisitoare, poate chiar niște exercitii la matematica. Dar era si un punct luminos, ca eu de abia așteptam sa ajung la celălalt capăt al podului. Acolo stăteau niște tiganci cu semințe de dovleac, iar deasupra masei gălbui si mișcătoare zăream niște pătrățele colorate, ca femeile mai vindeau așa, mai pe furiș, si niște guma straina. Erau de mai multe feluri, si cu timpul invatasem eu ca cele cu hârtie mai lucioasa aveau si surprize. Doar după felul ăla mai uitam, ca vroiam sa adaug hârtiuțele haioase la nenumăratele mele colecții...Mama îmi lua tot timpul... 5 lei, 3 lei, sa fi fost...? Acum privesc retrospectiv la podul asta rece si dur, și-l vad cu...

Copilul asta trece prin faza când vrea sa se desfete cu tot felul de preparate culinare, si mai ales carne. Si asta cu toate ca a crescut intr-o casa in care in mod normal nu se găsește carne. Si-a pus pe tot ecranul computerului un pui fript, mâncarea lui de vis. Si pentru ca nu îl forțez cu nimic, si vrând să-i împlinesc si visul, i-am cumpărat un pui la rotisor.  Sa vadă si el cum e sa mănânci un animal daca tot vrea, ca nu știe, e învățat cu bucățelele alea drăgălașe de pui (zic ei) de la restaurant, care sunt mai degrabă bucăți fabricate din ceva carne si mai știu eu ce mai bagă, or daca nu cumva si carne sintetica, de laborator. De unde atâta piept si mușchi de la niște păsări relativ mici, si pentru atâta puhoi de lume...?  Si i-am dat întâi ciotoiasul, ca eu când mâncam pui era partea preferată, si i-am explicat cum sa mănânce in jurul osului. La fel cu aripa. Si sa mănânce si pielița, ca tot pui e... In final, mi-a spus ca puiul la rotisor e mai gustos decât ce se gă...

Mă întrebam uneori... ce vise, ce cânturi, se vor alinia lângă mine ca un rând de plopi pe drum...? Ca si cum zămislirile noptilor albe au drept la viața ca orice fapt concret ce nu se pune la îndoiala.  Si au, au tot dreptul, ca un copil din flori ce va trăi, chiar si cu durerile lui, chiar si cu fărâme aruncate de la mese. Si într-o zi, pe drumuri, am văzut plopi răsfirați,  si a trebuit să-i recunosc in rânduri amestecate, sa ma opresc să-i ating...

I am not a doctor. I was never interested to be an MD. However, it does not mean I was not interested in health. I was... early in my youth even. So interested that along the years I gathered information in regard to the subject, and added it within my sphere like bricks, one on top of others, so after considerable time I found myself in quite a structure. Then, I could confidently label myself as my own personal doctor.  So, I am a doctor after all... It is basically a relationship that I have with my own body and mind. I am doing a detail work right now, tending to an eczema that became annoying, and see some encouraging results so far...