Era o dimineața neobișnuită, cu un soare anemic si ceata... Odată trezită, nu am putut sa nu ies sa mă confrunt direct cu acel aer misterios, sa merg cu el in piept pentru un timp, sa mă-nfășor cu acele perdele celeste ce mă atrăgeau ca niște mreje in larg. Si părea un larg într-adevăr, un hău, ca nu vedeam decât un abur alb la mica distanță de mine, in timp ce in dreapta si stânga realitățile cunoscute se distingeau slab. Si s-a-ntâmplat ca atunci l-am văzut mai clar ca oricând, pe el, Visul. Era ca un glob mic, gălbui, plutind jucăuș in aburul acela albicios. De când l-am văzut, îl hrăneam des, îl alăptam la sânul meu ca o mama cu experiența. Da, trecusem de faza incertitudinii, când nu știam daca e bine prins la piept, daca aveam suficient lapte, daca îl trăgea si se hrănea. Acum era momentul acela feeric când era perfect atașat sânului meu, aproape înghițind areola, si laptele curgea nestăvilit de la mine la el, de la mine la el, si Visul creș...
