Things of Life

     Ce s-a gândit ea odată...? Sa-mi faca o căciula cu cornițe. Avea o dexteritate măiastra la tricotat. Făcea  rochii de lux, costume, bonete, tot ce-ai fi vrut... De data asta a ieșit o căciula albă cu doua cornite care stăteau țuguiate în sus. Avea o margine roșie care se făcea șnur și se lega sub barbie; ca sa nu fiu deocheata, cum se zicea...      Mă uitam cu suspiciune așa cum mă vedeam în oglinda, dar ea mi-a zis ca e foarte șic și ca nu trebuie sa fiu ca toți copiii. Dar pe strada și în curtea școlii copiii mă arătau cu degetul și râdeau dezaprobator, așa ca am început sa urăsc acea căciulița și sa o evit. Cum sa mă duc la școală cu cornite... ce, eram un fel de animăluț...?     De ce nu...? imi zic acum, ajungând la vorba ei... Era șic de nu se putea,  dar ia-o de unde nu-i...

     De la școală veneam încet pe langa garduri, posta, farmacie, apoi se făcea un trotuar îngust și eram în micul centru sătesc. Cateva clădiri acolo în jurul unei intersecții în T. Chiar la colț era una mai de vaza cu etaj, poate pe vremuri conacul unui boier cu funcții, la baza fiind acum librăria, cu intrare chiar în punctul ascuțit. Bunica mă tinea de mana și intram mereu acolo.      Ca si la cinematograf, troncaneam pe un parchet vechi și simteam mirosul de lemn dat cu ceva ce-l innegrea. Parca la nimeni nu-i pasa de structura naturala a materialului pusă în valoare printr-un lac special. Librăria era un fel magazin general unde se găseau felurite lucruri de uz casnic pe langa cele pentru scoala: și săpunuri, și vreo unealta mai mică sau mai mare, și vreo păpușa, ori câte o haina. Mirosul încăperii venit din tot ce se aduna acolo mă fascina și e greu să-l descriu, dar dacă mi-ar atinge din nou narile l-aș recunoaște cu siguranță și m-ar trimite rapid ...

     Se stia: duminica la ora 5 era film în sat. Ingramadeala mare la bilete și în sfârșit intram. Chiar dacă nu mai prindeam locuri. Mă lovea mirosul de parchet dat cu gaz, motorina, sau nu știu ce, ca nu era  bine-cunoscutul lac de lemn. Un parchet înnegrit de ce-o fi fost și curbat de traficul greu. Dar și mirosul și sunetul troncanitului trepidat pe lemn nu făceau decât sa anticipeze cu bucurie și curiozitate crescândă intrarea intr-o lume cu totul diferita de cea în care eram deja. Un fel de portal...      Incaperea era cât se poate de simpla, cu pereți verzi pana la o înălțime de om sa zic, sa fie purtaret. Și pe alocuri imi sarea in nas și mirosul de urina de la vreun handralau ce găsise de cuviinta sa se ușureze cand se inchidea lumina. Dar nu conta, ca era mare exaltare cu filmul. Un Piedone, Război al Stelelor, povesti indiene cu muzica lacrimogena... Și ce ne mai lungeam pe parchetul acela, ca locurile pe scaune erau pe sponci. Si așa nu ave...

     Desi ador gloria verde a frunzisurilor în miez de vara, rămân pironita în fata copacilor dezgloiti de frunze, ale căror crengi golașe se proiectează in contre-jour  pe cerul grizonat și cețos. Ceva imens de atrăgător și o adevarata poezie a existentei... Poate șocul extaziat al unei dezbracari...      Dezbracarile sunt dezbracari pentru ca sunt episoade temporare. Surprind, revelează dedesubturi--ceva ce nu ne e dat sa trăim mereu. Modelul ce pozează la clasa de desen îl văd mereu dezbrăcat, dar el încetează sa mai fie așa și sa mă surprindă. Devine o colecție de forme scăldate în lumini și umbre și asta e natura lui normala.      Oamenii se dezbraca, dar înainte de asta sunt îmbrăcați. Ne plac țesăturile ce ne ating corpul pentru ca la un anume moment sa ne eliberam de ele și sa atingem ceea ce e mai ascuns. Acel ascuns e ceea ce ne susține...      Desi ador diferitele acoperaminte umane-- fibrele plantelor împletite...

Am legat toate venele Ce s-au adunat în mine, Ranite de sârme, Or cuie laolaltă... Le-am vindecat  Si am marcat un izvor nou, Ce va voi sa curga liber Catre mare...

     Lânga biserica era o clădire îngustă cu pridvor, fără nimic impozant, dar se știa ca acolo era căminul cultural. Chiar în centrul satului unde se adunau cam toate: și biserica cu cimitirul, și căminul cu festivități ca să-i mai distreze pe oameni din când în când, și un parc mic unde să-si mai tragă sufletul, și primaria cu treburile ei, și locul cu cei ai legii care ocazional mai certau câte un hot, și câte o cârciumă unde unii rămâneau uitați... Cum e viața cu toate la un loc, și bune și rele, aici de plâns, aici de ras... Toate culorile...      Si eveniment mare! Carnaval în sat! Odată cu o zi tomnatica, în anticiparea colindelor iernii...Și îmi vin în minte imagini cu adevărat Chagall--iene. Nu mai știu, dar cred ca bunica a avut un rol aici, ea fiind cu ideile astea de a scoate lumea la viață. Așa ca nu puteam sa nu participam.       "Ia-ți strampii albi de prosop...!" Îmi rămăseseră cam mici, căci creșteam repede, și mai ales ...